p. 246

18.2. Evidenţa arheologică colaterală [A. tipuri de locuinţă§]

Am numit aici evidenţă arheologică colaterală toate domeniile de studiu special, altele decât studiul ceramicii, care ar putea aduce o contribuţie semnificativă în discuţia – atât de importantă – asupra migraţiei slave, efectele acesteia asupra societăţilor locale, modul în care cele două populaţii au interferat, în această fază iniţială de aculturaţie. Limitată la un spaţiu geografic şi cronologic restrâns, discuţia nu poate nici măcar să încerce enunţul tuturor complicatelor probleme ale procesului de sinteză a daco-romanilor cu slavii. Cert este că ne referim doar la debutul acestui fenomen.

Primul domeniu care ne va preocupa este studiul tipurilor de locuinţă şi a cuptoarelor din locuinţe. Chestiunea a mai fost atinsă pe parcursul lucrării, în secţiunea a III-a, în special când am analizat aşezarea 1 de la Bratei (capitolul 10), unde între fazele a şi b de locuire, pe de o parte, şi faza c, pe de alta, apar diferenţe notabile. Am argumentat atunci că adoptarea cuptorului, în interiorul locuinţei, se poate datora şi unor modificări climaterice[36], nu neapărat unei modificări culturale (respectiv o altă populaţie sau influenţe majore ale unei populaţii străine). Cel mai important exemplu era cel al celor două nivele de locuire de la Cireşanu (§ 4.2.2.), între care apar diferenţe notabile ale dotării locuinţelor – în sensul înmulţirii locuinţelor cu cuptor – fără a se înregistra nici un fel de schimbări semnificative pe mobilierul ceramic. Începutul schimbării se produsese deci cu mai multă vreme în urmă, la limita secolelor IV şi V. Încercările mai vechi de a face lumină în această materie – din care cea mai semnificativă este cea a Mariei Comşa[37] – tindeau să demonstreze, cel mult, că se poate “demonstra” orice, respectiv originile culturale ale fiecărui tip de complex sunt potenţial multiple. Nu cred că ne aflăm astăzi foarte departe de acele concluzii, fiindcă nu a găsit încă nimeni de cuviinţă de a face un studiu amănunţit al chestiunii[38].

Nu aş mai fi revenit asupra chestiunii, dacă nu aş fi aflat, recent, de o luare de poziţie a unui relativ tânăr cercetător, ale cărui opinii nu cred că pot fi trecute cu vederea[39], în primul rând prin seriozitatea cu care a tratat subiectul, în al doilea rând prin câteva afirmaţii tranşante, care se întâmplă să nu fie şi cele mai corecte. Enunţurile teoretice au fost prilejuite de raportul unui foarte interesant obiectiv, aşezarea de la Lazuri (Satu Mare). Este vorba despre una dintre foarte puţinele aşezări slave timpurii de pe teritoriul României care probabil nu va face obiectul unei contestări. Aşezarea este compusă din locuinţe adâncite, cu cuptoare scobite într-un colţ cruţat (marea majoritate, celelalte par secundare), respectiv cel de NV. Datarea propusă de autor – acceptabilă – este în plin secol VI, probabil la începutul celei de a doua jumătăţi, existând şi o fază secundă, ilustrată numai de un complex şi câteva piese (dar săpătura nu este finalizată). Împrejurarea prilejuieşte arheologului clujan un dificil excurs prin încurcata problemă a locuinţelor slave, fie ele din Slovacia, Ucraina sau... Muntenia.

De la bun început vreau să spun că sunt şi lucruri excelente în eseul lui Stanciu, şi nu am să le enumăr pe toate, pentru economie de spaţiu. Descrierea locuinţelor şi desenele prezentate sunt un bun câştigat[40], de la care se va putea construi în viitor (informaţia corectă şi detaliată este condiţia sine qua non). Un alt punct, de care nu va mai trebui să se facă abstracţie, este evidenţierea importanţei resurselor oferite de mediul ambiant[41], arătând corespondenţa geografică dintre siturile cu vălătuci şi

p. 247

arealele fără piatră (inclusiv piatră de râu). Evident, argumentul cu tipul de cuptor (din lut sau piatră) este asemănător, iar prin această prizmă se contestă împărţirea Munteniei în arii distincte (Ipoteşti şi Cândeşti) pe criteriul locuinţelor şi a tipului de cuptor[42]. Este cu atât mai greu de înţeles restul. Colegul este fascinat de problema locuinţelor din Muntenia, derapând inutil – cu toate riscurile de rigoare – de la subiectul ales. După ce “argumentează”, într-o lungă notă[43], că toate analogiile locuinţelor cu cuptor în colţ cruţat, din Muntenia, anterioare jumătăţii secolului al V-lea, sunt foarte probabil greşeli de săpătură[44], concluzionează imediat apoi: “...Râmâne însă în afara discuţiei faptul că migraţia slavilor pe parcursul secolelor 6-7 poate fi urmărită tocmai prin cartarea siturilor în care apar locuinţe adâncite în pământ, cu cuptor plasat într-un colţ, elemente asociate ceramicii lucrate cu mâna specifice şi ritul funerar al incineraţiei”. Fraza de mai sus are nebănuit de multe probleme. Personal nu văd cum s-ar putea demonstra migraţia slavă spre sud, pe direcţia Imperiului bizantin, prin tipul de locuinţă, atâta vreme nu s-a demonstrat existenţa unei singure aşezări slave cu astfel de caracteristici, în zona proximă Dunării de Jos[45]; extinderea lentă a aşezărilor slave în jurul unui nucleu iniţial, spre Europa centrală, şi migraţiile repetate spre Peninsula Balcanică, par lucruri diferite. Dacă primul aspect seamănă mai mult a colonizare (sub protecţia unor populaţii germanice), a doua are mai mult caracterul unei campanii militare prelungite, în care “civilii” nu prea aveau loc. Apoi, descrierea locuinţei standard (adâncită în pământ şi cuptor la un colţ) este prea vagă pentru a fi serioasă. În fine, disjuncţia teritorială între spaţiul bordeielor şi spaţiul necropolei de incineraţiei (adică lipsa de asociere), este tocmai descrierea geografică a secolului VI în Muntenia.

Atunci când am afirmat că “tăviţele slave” au cea mai mare frecvenţă în complexe din Câmpia Română (în special cele de început) am încheiat că, foarte probabil, este cel puţin unul dintre centrele de difuziune, conform unei logici profesionale de multă vreme clarificate[46]. Ioan Stanciu constată, la rândul său, că “gruparea cea mai consistentă a cuptoarelor scobite într-un colţ cruţat este în mod cert delimitabilă la Dunărea inferioară, respectiv în centrul şi vestul Munteniei”[47], însă concluzionează, apoi, că “teoretic, cel puţin (...) s-ar părea că în arealul nordic al culturii Praga şi la Dunărea inferioară au existat centre genetice distincte pentru acelaşi tip de cuptor. Totuşi, între vestigiile din cele două zone există suficiente elemente de legătură, în virtutea cărora este mai logică presupunerea că au fost vehiculate de aceeaşi populaţie, iar centrul iniţial de răspândire a fost acela unde pentru perioada secolelor 5-7 sunt atestate mai devreme. Cele mai vechi instalaţii de foc de acest tip din arealul nordic al culturii Praga au fost atribuite celei de a doua jumătăţi a sec. 5...”[48]. “Elementele de legătură” par foarte multe fiindcă lipsesc detaliile. Când vom privi lucrurile mai de aproape, lucrurile vor apărea în toată diversitatea lor.

Bordeie cu 4 sau 6 bârne de sprijin a acoperişului sunt foarte rare în Muntenia şi nu se asociază cu un inventar arhaic (din contră, par mai bogate), ci cu numărul de metri pătraţi ai gropii bordeiului (locuinţele mari au mai multe puncte de sprijin în groapa bordeiului). Dacă la coloanele de sprijin

p. 248

ale acoperişului se adăugă şi tălpi, de-a lungul pereţilor, la interior, ca la Lazuri, trebuie să spun că, din câte ştiu, situaţia este absentă în Muntenia (cu rezerva, desigur, că toată lumea ar săpat... greşit). Că locuinţele cvasi-pătrate (cu abateri reciproce ale laturilor de maxim 15%) sunt foarte caracteristice slavilor – este foarte posibil; această regulă se respectă însă în Muntenia la modul cel mai aleatoriu (probabil că doar jumătate din complexe îndeplinesc norma). Cuptoarele de lut rectangulare, cu pereţi drepţi, acoperite de tăvi mari, ca la Lazuri[49], se întâlnesc în Muntenia, dar sunt excepţia, nu regula[50]; regula sunt cuptoarele de lut cu cupolă, evident, atunci când amenajarea este bine conservată, iar planul nu este dreptunghiular. Tipul de cuptor de lut rectangular, cu margini verticale[51], deconspiră o populaţie venită dintr-un mediu cu piatră, unde îşi construia cuptoare de piatră. Faptul că o asemenea populaţie a adoptat cu atâta entuziasm vălătucii de lut (ca la Lazuri) arată că cei din urmă nu sunt o componentă culturală, ci una de adaptare la mediu[52]. Similar, faptul că bordeiele din bazinul Someşului inferior au cuptoare construite la colţul de NV, iar cele din Muntenia şi Moldova – la colţul de NE, nu indică vreo rafistolată diferenţiere culturală (ca să spun o prostie chic: direcţia în care era mecca lor), ci doar direcţia de origine a vântului dominant. Într-o materie atât de controlată de necesităţi, precum construcţia de locuinţe, există întotdeauna riscul supra-interpretării, respectiv a confundării unor aspecte de adaptare la mediu cu aspecte ale specificului cultural. Fără îndoială că anumite diferenţe în practica construirii locuinţelor, între arii culturale distincte, trebuie să fi existat, chiar în condiţii de climă similare. Aceste diferenţe specifice nu vor putea fi evidenţiate decât de un studiu serios (detaliat adică), întreprins pe spaţii largi, cronologice şi geografice, început fără prejudecăţi (în măsura în care aşa ceva este posibil). Acesta pare unul dintre proiectele ştiinţifice de viitor cele mai interesante, şi este probabil că o echipă internaţională ar avea cele mai multe şanse de succes.

Că locuinţele cu cuptor de piatră apar mai timpuriu în arealul Praga (cu înţelesul larg al termenului) este destul de discutabil. Dar, chiar dacă s-ar fi întâmplat aşa, este firesc, atâta vreme cât consecinţele răcirii generale a vremii (probabil începând cu sec. III) s-au resimţit mai aspru în teritoriile nordice. Faptul că Transilvania – aflată la nordul Munteniei – adoptă modelul cu peste un secol întârziere, nu este chiar aşa de ciudat. Nu este un secret, sper, faptul că clima din intra-carpatic este mai blândă, în special iarna...

În fine, pentru a mai destinde fruntea, să spunem că dacă “vatră” este un cuvânt de origine dacică, “cuptor” este de origine latină. Evident, argumentul nu este peremtoriu pentru cazul în speţă, dar ar trebui să invite la mai multă prudenţă în materie de “importuri”.

Pentru a încheia discuţia asupra locuinţelor şi a capacităţii lor de a exprima realităţi culturale, rămâne mult de muncă. În al doilea rând, îmi exprim aici convingerea (cel puţin până la proba contrară) că tipul de locuinţă este departe de a fi un indicator foarte relevant. Amenajări foarte asemănătoare au drept conţinut mobilier arheologic (în primul rând ceramic) foarte diferit. Exemplul cel mai frapant este triunghiul de aşezări Străuleşti – Soldat Ghivan – Ciurel, între care diferenţele culturale par foarte semnificative, deşi tipul de aşezare este identic (cel puţin prin prisma locuinţelor).

MAI DEPARTE – prelucrări metale

---

§ Subcapitolul este prea mare, aşa încât a fost împărţit în mai multe fişiere.

[36] De altfel ipoteza a mai fost enunţată (TEODOR D. 1996, p. 77; 81-82). Cred că astăzi se poate face o argumentaţie suficient de strânsă, chiar dacă mai avem de aşteptat până la o demonstraţie ştiinţifică pozitivă (climatologică, palinologică, sedimentologică).

[37] COMŞA M 1978 a.

[38] Renunţând aici la trimiteri savante (care ar trebui să facă obiectul unui studiu special), am să mă mulţumesc cu enunţul că, pe teritoriul Ucrainei şi Poloniei există practic toate tipurile de locuinţe (inclusiv instalaţii de încălzire) pe care le găsim şi în teritoriile sud-carpatice. De aceea “se poate demonstra orice”. Studiul ar trebui să vizeze nivele de specificitate superioare, dincolo de enunţuri simpluţe, de genul “locuinţe de suprafaţă” sau “cuptor de lut”. Dar aceasta mai înseamnă că avem nevoie şi de altă arheologie de teren.

[39] STANCIU 1999.

[40] STANCIU 1999, p. 116-125, planşele 7, 12, 20, 28, 34, etc.

[41] STANCIU 1999, p. 124.

[42] STANCIU 1999, p. 126 (referitor la lucrările mai vechi ale lui Victor Teodorescu). Sunt de acord cu concluzia că “Validarea acestei explicaţii s-ar putea produce doar prin cartarea siturilor, în raport cu cele mai apropiate surse de piatră”.

[43] STANCIU 1999, p. 127, nota 14.

[44] Lista este lungă, dar am să citez totuşi câteva: Dulceanca I (FERCHE 1974, p. 32-33, fig. 12), Chilia, Mătăsaru (BICHIR 1984), Alexandria (PREDA 1961, locuinţa 4, pentru care descoperă ceva ce nu ştiam, respectiv o analogie pentru Şirna, unde material tip Cerneahov se asociază cu tăviţe “slave”), Şirna (de ex. OLTEANU & 1993). Nu a scăpat nici Vadu Anei. Fiindcă aşezarea dacică nu este deocamdată publicată, am să fac precizarea că bordeie cu cuptor în colţ cruţat există nu numai pentru orizontul timpuriu (sec. II-I î. Chr.), ci şi pentru secolul III d. Chr., că aceste complexe nu se află în perimetrul aşezării de la începutul sec. VII, că s-au adunat saci de ceramică dacică, inclusiv cenuşie, din aceste complexe, nu câte trei fragmente, ca în complexele de sec. VII. Cât despre nivelul b din aşezarea 1 de la Bratei, aceasta datează – aşa cum Stanciu notează, de altfel – cel mai târziu de la începutul sec.VI. Nu am înţeles acest exemplu în sistemul argumentativ, care conduce la ideea că acest tip de complex trebuie să aibă origine slavă.

[45] La § 5.2.4. am surprins la Izvoare-Bahna (Neamţ) un nivel de locuire (cert: o locuinţă, L. 7) cu inventar ceramic de factură slavă; locuinţele respective au însă cuptor de piatră (MITREA 1998, fig. 6/2). Acesta este doar un exemplu despre cât de serioase sunt “regulile” gen Maria Comşa (1978 a).

[46] MICHELS 1973, în special capitolul 5, "Sequence Dating through Seriation" (p. 66-82) şi figura 14c.

[47] STANCIU 1999, p. 129.

[48] STANCIU 1999, p. 130.

[49] STANCIU 1999, p. 123, fig. 4/1-5; 55/5.

[50] Am întâlnit astfel de instalaţii la Vadu Anei, în complexe din orizontul Dridu, pentru care frecvenţa pare mai mare, v. TEODOR E. 2000 a.

[51] Cuptoare de genul celui din planşa 48/3 (STANCIU 1999) sunt de negăsit în Muntenia.

[52] Similar, construirea cuptoarelor din cărămizi romane recuperate, nu reflectă atât un specific cultural, ci împrejurarea că se găseşte cărămidă, la distanţe rezonabile. Există o diferenţă culturală între Vadu Codrii şi Gropşani pentru că au cuptorul construit din alte materiale? Evident – nu. Chestiunea îmbracă şi un aspect regional (fenomenul caracterizează Oltenia şi Dacia Ripensis), însă numai în măsură în care civilizaţia rurală aici a supravieţuit mai mult decât în alte areale romane. Există şi alte aspecte ale confruntării cu practica. De exemplu, argila de la Vadu Codrii este atât de dură încât nici nu ţi-ar trece prin cap să “scobeşti” un cuptor. Rămâne întrebarea asupra cum şi-au săpat locuitorii secolului al VI-lea locuinţele, care sunt greu de săpat chiar cu uneltele de astăzi. Răspunsuri însă există, pentru cine le caută.